În lumea creștină există o singură pedeapsă valabilă în Biserică. Conform legilor religioase, un membru al bisericii poate fi excomunicat. Cei care primesc acest verdict sunt considerați asemenea oamenilor fără cetățenie, fără apartenență.
În cel mai recent episod „Vreau să știu – istorie”, Damian Anfile și Cătălin Oprișan merg pe firul Cruciadelor. Dezvăluie ițele unor evenimente istorice care și-au pus amprenta pe întregul parcurs al istoriei.
Singura pedeapsă valabilă în Biserică!
Un subiect aparte al discuției îl reprezintă excomunicarea din rândul creștinilor cu „patalama”. O astfel de pedeapsă însemna sfârșitul pentru cel care o primea, o nebunie căreia îi supraviețuiai cu greu:
„Excomunicarea este, de fapt, singura pedeapsă legală pe care ți-o aplică biserica. În creștinism, excomunicare înseamnă excludere. E ca și cum ți-ai pierde cetățenia și pentru că ești excomunicat din corpul bisericii, toți vasalii tăi sunt dezlegați de jurământul de fidelitate pe care ți l-au prestat..”, spune Damian Anfile la „Vreau să știu – istorie”.
Pe urmele cruciaților
Războaiele sfinte au pornit la drum în 1096 și au ținut 200 de ani. Creștinii au cucerit teritorii importante, dar, la fel de bine, le-au pierdut. Au fost comise crime în numele credintei, însă, per total, Cruciadele au contribuit la dezvoltarea relațiilor dintre Occident și Orient.
Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.
Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină.
Războaie în numele religiei
Proclamate ca “războaie sfinte”, ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor “locuri sfinte”, în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză, ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.
